NHS (national health system)

a fost odată ca niciodată… UK, ţară civilizată…

no, acum în RO. ce se-ntâmplă dacă pe la o oră târzie de noapte somnoroasă ai o problemă serioasă, medicală?

NIMIC. dacă nu eşti ferm, tare-n clanţă şi oţărât pe tot şi toate. şi cu ceva prestanţă în kg Au.

firul evenimentelor

00.13 cca. un OM se trezeşte fără vedere pe ochiul stâng. un declic pe nerv, o pată neagră, opacă şi o usturime ardentă la deschiderea ochiului, urmată de o lăcrimare intensă si zero vedere. 00.14 telefon la salvare. vorbit cu operator 070 (tante acră). explicat situaţia. primit răspuns halucinant: “nu pot să trimit salvare pentru un ochi” punct. am rămas concomitent mască, de stană, plantă etc. întrebându-mă dacă aud bine sau am pierdut simţământul în cauză. drept care, am reiterat solicitarea, poate-poate… canci. m-am asigurat c-am înţeles bine nr. operatoarei şi am trecut la companii de taxi, înjurând mărunt şi jurând răzbunare. care va să vie.

aici succes total. în mai puţin de 5 min coboram la taxi. p-ţa lahovari, spitalul de ochi. toate bune şi frumoase, decât că era închis. aţi auzit corect: spital de urgenţă ÎNCHIS. batem, strigăm, ne manifestăm pregnant şi hotărât. DEGEABA.

k, next. alt taxi, oprit bancomat. Elias. aşteptat. pornit în explorări, găsit una bucată doftoriţă, cu ceva asistente/infirmiere/brancardier poponel/2 urgenţe. într-un final, luat în evidenţă, respectiv grijă. aşteptat degeaba o vreme. pierdut răbdare, intrat vijelios peste asistentele etc. de rigoare, tranşat problema, enervat degeaba. pacient aprox k, io varză. găsit lichide să mă hidratez, adormit artistic pe scaune de aşteptare a ceva. ce, încă nu mi-am dat seama. probabil ziua de apoi, că vreo persoană care să comunice rudelor ce se (mai) întâmplă cu pacienţii n-aveau. orele 2 trecute fix. io zombi, pacient, în sfârşit consultat de 10 persoane, cobai pentru noul aparat pe care nici dom’ profesor, adică, înţelegeţi ‘nea’stră, NICI dom’ profesor nu ştia să-l utilizeze. concluzie clasică: nu-i de competenţa noastră… înapoi la spitalul de ochi. paranteză: totuşi cei de la Elias au fost băieţi (şi fete) de treabă. au sunat la spitalul din Lahovari, în prealabil, şi ne-au pus la dispoziţie una bucată ambulanţă Dacie 1900 toamna cu care ne-am deplasat. în fine, să admitem…

next. acelaşi spital (părăsit) din Lahovari. un doctor (din Rep. Moldova), un asistent şi-un ţâr neindentificat (şi, de altfel neindentificabil) care… şi el, p-acolo. ofuscaţi pân’ la măduvă şi înapoi că cum au fost sunaţi. şi deranjaţi de la siestă de colegi. şi de pacienţi neaveniţi la 3 ceasuri trecute fix în zori de duminică (da, ştim, ziua a şaptea, lăsată de Domnul pentru odihnă). ton oţărât şi atitudine de ciuban. nu, Gigi e copil mic pe lângă. urcat draci la cutie, reacţionat în consecinţă. cei trei, Doamne şi tuţi trei belicoşi nevoie mare că cheamă poliţia pentru că-s recalcitrantă şi le-am pocnit vârtos uşa de să pice minunat zid proaspăt renovat. eu gândit că mai bine îmi vărs dracii pe uşă decât pe meclele lor de persoane cu nevoi speciale că mă mânca al dracu’ să. în fine, tratament sumar, trimis luni la policlinică şi dat nişte picături cu multiple efecte secundare (evident) nedorite, gen cortizon-anti-infecţios. o nebunie. ar fi meritat să-i fac o poză farmacistei care (proaspăt) trezită din somn mă chestiona suav ce-am făcut la ochi. i-am replicat la fel de amabil (ca crocodilu’ deranjat când tocmai tranşa viitorul prânz/cină) cum devine cazul. amabilităţi, ce mai, una-alta…

adevărul e că, plm, n-aveam unde să petrecem mai plăcut sâmbătă seara decât satisfăcând o plăcere (?) strict masochistă strict inexistentă, hălăduind prin spitalele jalnice din bucale, right?

şi cam aşhea. voi?