falimentul unei natiuni 2

O confesiune pe care eram datoare să o fac. Înainte de a fi prea târziu…

Vorbeam deunăzi despre falimentul politic, economic şi social al unei naţii – cea române. Greşeam.

Greşeam în identificarea unor efecte drept cauze primordiale. Priveam furtul generalizat, delăsarea şi nesimţirea, laolaltă cu lipsa valorilor, principiilor şi viziunii drept cauzele prăbuşirii accelerate ale statului şi poporului române. Îmi recunosc greşala.

În fapt, ceea ce duce la faliment naţiunea e doar lipsa celor din urmă. O ţară profund bolnavă căci îi lipseşte respectul pentru valoare. O ţară în derivă pentru că nu (mai) are principii care să o ajute să se ghideze. O ţară confuză, fără viziune, scop şi obiective.

Dezideratul mult vânturat “vrem să trăim mai bine” s-a-mpotmolit într-o lozincă fadă, ajunsă obiect de batjocură. Viziunea s-a pierdut pe drum, principiile au fost siluite şi valorile înlocuite cu “măreţul” exemplu al semidoctului/tupeistului îmbogăţit peste noapte. Prin furt şi înşelăciune. Dar cui mai îi pasă? Dorinţei legitime de a avea bunăstare, decenţă şi respect i s-a substituit dorinţa dementă de înavuţire, acumulare, îmbuibare cât mai rapidă şi prin orice mijloace.

Puţinii care au rămas fermi în principii şi valori au fost striviţi de gloata urlând de foamea de bani. “Dă-i dracului de fraieri…dacă e proşti şi nu-nţelege… noi să trăim bine.” După tarele aduse de comunism, vâltoarea infectă a unei perioade de tranziţie a pecetluit soarta unui popor întotdeauna mlădios în concepţie precum trestia. Din păcate, nu şi în gândire.

Într-o societate iremedial viciată şi fragmentată, falimentul naţiunii e suma falimentelor individuale. Nişte individualităţi care au ridicat la rang de principii de viaţă arivismul, invidia şi ura. În goana după a avea mai mult (nu numai raportat la perioada anterioară, cât mai degrabă raportat la cel de lângă sine, faţă de vecini/apropiaţi/cunoştinţe), am uitat că banii şi mijloacele materiale sunt… exact: doar mijloace. Individualităţi care astăzi constată că au sărăcit atât material, cât şi spiritual. Că şi-au pierdut încrederea. C-a dispărut ceea ce le făcea umane – înţelegerea.

Destul despre individual la modul general. Am să vorbesc despre acea persoană pe care o cunosc cel mai bine. În urmă cu ceva ani mă lansam în ceea ce aş putea numi construcţia unei cariere. M-am dedicat cu totul acesteia, neglijând, pe rând, familie, preocupările care îmi aruncaseră lumină în viaţă şi, în final, prietenii.

N-am să reiau aici povestea pe care am scris-o mai demult şi am publicat-o recent. Şi pe care, cândva, o voi face vizibilă tuturor celor care trec pe aici. Au fost multe bune, am investit mult entuziasm şi mi-a plăcut să accept provocarea de a lua totul de la capăt. De câteva ori. Au fost şi dezamăgiri şi, pe măsură ce anii se acumulau şi satisfacţia se diminua mai ceva ca nivelul de trai al românilor în ultimele luni, rămâneau tot mai puţine motive  să continuu să fac acelaşi lucru. O vagă impresie de complacere a răsărit, aruncând umbre asupra unui parcurs în care punctul cheie a fost evoluţia.

Drept care am cugetat şi am ajuns la concluzia că mă aflu (din nou) în punctul de unde trebuie să fac o schimbare. Şi că (spre deosebire de alte dăţi) nu mai îmi permit luxul de a face o alegere oarecare. Pentru că nu mai sunt singură şi liberă de diverse constrângeri. Şi nici atât de tânără încât să nu-mi fie teamă de un eşec care ar consuma inutil motivaţie, timp şi resurse financiare. Nicicând nu mi-a fost mai dureros de reală dilema “costului de oportunitate” -  alegerea unei căi anulează oportunităţile celorlalte opţiuni, îngroşând, în acelaşi timp, o anumită specializare. Cu bune şi cu rele. Şi cu zero flexibilitate şi îngreunarea adaptării la situaţia ulterioară.

Ţara în care trăiesc (încă) – nu mai resping ideea unei relocări într-o societate civilizată -  e în faliment. E, din păcate, o realitate pe care nimeni şi nimic miraculos nu o mai poate anula. Îndrepta pe viitor, da: există întradevăr speranţa că,  peste n ani, copiii mei (dacă şi când îi voi avea) vor trăi bine (da, cumva sună ironic). Eu mi-aş dori să trăiesc şi eu bine.

Tocmai ce-am folosit condiţional-optativul. Şi vreau să folosesc prezentul.

Punând încă o dată la lucru cunoştinţele, aptitudinile şi capacităţile induse prin training şi muncă, rezumând spartan, rezultă că:
1. actuala guvernare e (la fel de) incapabilă (ca şi predecesoarele) să-şi îndeplinească rolul unui stat normal de a asigura oricărui cetăţean condiţiile minime în care şă-şi poată clădi o existenţă care să-l/o satisfacă
2. sunt la o răscruce de posibilităţi (fiecare presupune să mă substitui statului incompetent).

Soluţiile sunt pe cât de simple, pe atât de greu de implementat în condiţiile actuale. O soluţie presupune o schimbare radicală, o relocare într-o societate civilizată în care roata nu se mai reinventeză şi în care meritul şi munca sunt apreciate şi remunerate. Şi în care şmecheria şi bătaia de joc sunt accidente, pedepsite de statul de drept în vigoare. Nu ştiu de ce nu pot să nu consider, totuşi, această soluţie ca fiind calea cea mai facilă, o oarecare dezertare. Faţă de scopul mai demult propus.

Celelalte soluţii nu mă îndepărtează de ţara în care am decis să mă întorc, însă nici nu îmi oferă linişte şi, poate, nici satisfacţie sau recunoaştere. Prima presupune să fac ceea ce fac şi acum (cel puţin pentru început), în acelaşi timp fiind propriul patron. Soluţia ar putea fi satisfăcătoare cu condiţia să reuşesc să atrag destul capital şi/sau parteneri, să demarez rapid activitatea şi să-i asigur un număr mulţumitor de clienţi în aşa fel încât să pot susţine cheltuielile curente (şi ale companiei şi personale).  Despre credit nici nu poate fi vorba în situaţia actuală, finanţele personale tind să dea cu minus şi cu virgulă, potenţialii parteneri tatonaţi şi-au atins gradul de îndatorare sau şi-l vor atinge curând dată fiind criza care le-a secat resursele şi le-a pus la lucru creativitatea pentru a-şi menţine afacerile.

A doua ar fi să găsesc un job. Pare simplu, însă nu vreau un job doar de dragul de a putea decarta bani pentru acoperirea sumelor datorate (deşi nici asta nu e simplu, dat fiind salariile micşorate de criză şi pe care unii patroni deja au început să le reducă şi mai mult imediat ce a fost anunţată scăderea veniturilor bugetarilor). Aceasta rămâne ultima soluţie pentru că nu mă încântă să schimb un administrator cu altul din pure cauze pecuniare, locuri de muncă în domeniile care mă interesează nefiind momentan disponibile.

A treia înseamnă să abdic de la un anumit principiu şi să intru în cloaca numită în mod pretenţios politică. Deşi mă tentează pentru că m-am convins că dacă vrei să schimbi sau să faci ceva să se întâmple în ţara asta trebuie s-o faci singur/ă. În acelaşi timp, nu am fost niciodată omul compromisului. Şi-ar trebui să devin. Nu pot să fac acum o estimare exactă a “costurilor”, însă nu pot să nu remarc că până acum măcar mi-am permis să gândesc, să spun şi să acţionez după cum mi-au dictat conştiinţa şi capacitatea cognitivă. Motivaţia parcă nu e încă atât de puternică cât să compeseze pierderea libertăţilor de expresie şi/sau de manifestare. Dar s-ar putea să devină în câteva zile.

Oricât de dureroase şi de incerte par soluţiile din momentul de faţă, sunt perfectibile şi oricum mai bune decât a rămâne într-un sistem din ce în ce mai căpuşat, mai cangrenat şi mai încremenit într-o mentalitate păguboasă. De altfel, prin plecarea din sistem voi fi ajutat şi statul incapabil (vreodată) să ia deciziile de restructurare şi să le şi ducă la capăt.

Ceea ce e cu adevărat dureros e o cu totul altă realitate, o realitate care m-a “pocnit” pe măsură ce citeam o analiză corectă a situaţiei curente.

În timp ce îmi cream o carieră, în timp ce m-avântam total captivată de proiectele pe care le dezvoltam, cocoloşindu-le ca pe un copil pe care-l creşti până când e capabil să se descurce pe cont propriu, am uitat să râd, să plâng sau să zâmbesc copleşită fiind de transpunerea realităţii prin prisma slujitorilor artelor.

Am uitat cum arată o sală de teatru. Am uitat cum sună un concert. Am uitat cum e să stai să contempli povestea unei vieţi pusă pe pânză. Şi constatarea asta doare.

În tumultul pasiunii de a dovedi, urmată de nevoia susţinerii unei existenţe într-un stat care nu ştie decât să ia fără să ofere, nu am mai avut vreme de altceva decât de nesfârşitul ciclu métro-boulot-dodo. Rupt din ce în ce mai rar de o ieşire, un film (vizionat acasă) sau de o carte citită pe fugă, între cină şi culcare. Acesta e adevăratul faliment individual pe care l-am conştientizat înainte să fie prea târziu.

Într-o existenţă din ce în ce mai subjugată de concret (şi lupta de a menţine un standard de viaţă) pierderea ţelurilor şi a hranei culturale sunt principalele pericole care aplatizează o societate. O societate care oricum e cotropită de consumerism, de pierderea tradiţiilor şi de o siluire fără perdea a valorilor (atâtea câte au mai rămas şi vor mai rămâne). Şi care, ca bonus, mai “beneficiază” şi de incompetenţi care o afundă în colaps.